Ne agăţăm de cuvinte. Zâmbim cu ele, sperăm, îmbrăţişăm, dar mai ales rămânem, de multe ori, lipsiţi de faptele cuvintelor noastre. De fapt, faptele fiecăruia dintre noi sunt atingeri ce omologhează certitudini ale sufletului, certitudini ce trăiesc pretutindeni, dar mai ales ne însufleţesc dincolo şi dincoace de pretutindeni. Cuvintele sunt complicate, faptele sunt simple, permanent aflate într-o inflaţie de cuvinte dar, mai ales, într-un preaplin de consecinţe ce îmbrăţişează, între bine, suferinţele noastre şi ale semenilor noştri.

Multă bucurie a fost la Galaţi pentru cei care au venit să înveţe Yumeiho. Pentru unii bucuria a fost atât de copleşitoare încât au mărturisit sentimentul intrării într-o altă lume. Nu o să mă cramponez, în aceste câteva rânduri, de o prezentare pe coordonate tehnice şi pragmatice a celor petrecute, deşi avalanşa de informaţii a fost una copleşitoare. Nu simt să fiu ca la carte în descriere, chiar dacă Yumeiho înseamnă, într-o primă şi nedeterminat de lungă etapă a învăţării, asimilare tehnică şi precizie în execuţii. Şi nu ar însemna decât ca stângăciile mele în ale practicii să contamineze un teritoriu, cel al cuvintelor, în care cel ce vă scrie are un strop de rutină în plus. În schimb, sunt mânat de o irezistibilă şi savuroasă tentaţie, aceea de a încerca să descopăr, dacă se poate, şi deocamdată doar în cuvinte, un mod de apropiere de spiritul Yumeiho.

La Galaţi au fost nouă zile speciale.  Atât de speciale, încât unii dintre cei care au ales să participe s-au lăsat de cuvinte şi s-au apucat de zâmbete şi, de cele mai multe ori, de hohote de râs. Zâmbetul poate fi, şi de cele mai multe ori este, un preludiu al unei presupuse, dar atât  de intense, apologii a seninătăţii. De fapt,  pur şi simplu, ipostază a firescului. Iar firescul, cel ce pare o povară a firii nostre, se prelungeşte în mâinile ce fac aproape totul, dar mai ales fac firescul însoţit de zâmbet. Cam aşa stă treaba cu ceea ce se numeşte terapia manuală Yumeiho.

Nu, nu doar aşa stă treaba. De fapt, nimic din ceea ce sfidează limitările în înţelegere şi trăire nu va stagna vreodată… zâmbim în faţa unei necontenite mişcări a cortinei… atât de intensă e mişcarea încât avem sentimentul permenent al unei scene care se mişcă, de asemenea. Apeşi cu degetul în prezent până când acesta se transformă în prezenţă. Şi cum ai putea să te înfrupţi din propria-şi prezenţă decât trăgând cu nesaţ spre tine mereu cu fruntea plecată, atât de plecată că se transformă încet dar ireversibil în rugăciune… necontenită rugăciune.

Habar nu am ce este Yumeiho şi această necunoaştere mi-a fost accentuată cu fiecare zi ce a trecut din cele nouă magice. Dar, deşi această atât de dorită ignoranţă creştea, simultaneitatea unei alte creşteri îmi bătea în inimă. Şi atât de tare lovea, încât am suspectat-o că încearcă să mă înveţe duhovnicia… un cuvânt, dar mai ales un fel de a fi ce nu îmi părea străin, dar fremăta fiinţător undeva în cotloane prăfuite ale memoriei. Nu ştiu ce este Yumeiho în aceeaşi nemăsură în care nu ştiu ce este iubirea. Ştiu cum se pronunţă, pot descrie ce trezeşte în mine „alungându-mă” până la cerurile senine ale simţirii de Homo Significans, unde mă simt atât de eu, dar totuşi sunt un eu ce are nevoie de rugă, ce îşi doreşte a-şi umple respiraţia de rugăciunea ce îşi ridică lacrima către inima christică.

Când inima îmi bate în Yumeiho, este simţirea de readucere a firescului în fiecare dintre noi. Un firesc ce desemnează dăruirea necondiţionată şi smerenia în a primi darurile. Când respiraţia mă învigorează în Yumeiho, este întâmpinarea semenilor cu suficienta inimă deschisă încât să fie nesfârşit de deschisă. Când privirea îmi străluceşte Yumeiho, ştiu că în jurul meu şi în mine renaşte o definitivă şi ostentativă trădare a mercantilismului, oportunismului, minciunii, ipocriziei, deznădejdii. Încă nu am învăţat că speranţa este, de fapt, cea mai pură certitudine a inimii, dar ceea ce învăţ acum, mereu acum, de la aducerea în prezent a faptelor de învăţare, este că omul a început în speranţă şi va veşnici în speranţă.

Nu ştiu cum va continua drumul meu de a învăţa să dăruiesc prin Yumeiho. Partea bună este că neştiinţa mea se referă şi la cum se va sfârşi această învăţătură. Partea superlativ de bună este reprezentată de certitudinea că nu se va sfârşi, ci doar se va împlini. Iar ceea ce se împlineşte este rodul alegerii adevărate şi a răbdării, simptomatologii ale  înduhovnicirii.

Trăim un necontenit preludiu. Premedităm într-un ostentativ colocviu. E ca un vis ce se zbuciumă să devină transformare. E ca o ploaie ce zburdă înainte de cădere, hrănindu-se cu convingerea că zăpada, ce visează să devină liberă prin topire, resimte aceeaşi aspiraţie către acel ultim zâmbet care o eliberează. De când Yumeiho este cu atâta consistenţă în viaţa mea, trăiesc scufundat într-o avalanşă de emoţii, gesturi, priviri, sonorităţi, toate anticipând un continuu început, toate fiind începutul. Acum, pentru mine, un anonim prizonier al cuvintelor, rătăcitor în semnificaţii şi zbucium al metaforelor, Yumeiho este primul pelerinaj autentic.

Lucian Danila