A asculta, a învăța, a exersa, a ajuta, verbe ce definesc tot atâtea ipostaze ale mâinilor, picioarelor, frunților noastre, toate de multe ori transpirate, toate în fapte cotidiene firești, necesare, nobile, acelea de a munci. Există momente, clipe importante ale vieții fiecăruia dintre noi, în care ne îndrăgostim: de un nor sau de o stea, de o floare dar și de un fluture, de o pisică dar și de o vrăbiuță cocoțată în vârful unui vișin, de un peisaj muntos indescriptibil sau de un val al unui ocean anonim strigând în miez de noapte undeva, prin Pacific, de o faptă sau măcar de un om și, de ce nu, de ceea ce ne este hărăzit să facem încetând sa mai agățăm momentele frumoase ale vieții ci doar ancorându-ne în Frumos. Ceea ce facem cu marele drag al prezenței, actul de a ne îndrăgosti, este unul dintre puținele fapte “nemuncite” ale vieților noastre. E ca și cum am stabili că timpul nu mai exista în trei ipostaze: trecut, trecere și/sau viitor ci doar în simpla, anonimă și neauzită, neascultată curgere: Prezentul. Nu cel pe care îl pescuim ci acela pe care ni-l familiarizăm. Eu nu am muncit pentru a descoperi Yumeiho, Yumeiho m-a chemat și mi-a asigurat și transportul. Si după ce l-am descoperit, în urma cu cinci ani, se pot trasa concluzii temporare. Iată-le: Există un cârlig sub formă de ancoră ce poate defini libertatea unui om. Se stabilește acolo unde pare că și-a găsit atât locul cât și menirea. Apoi constată că aceste două puncte de reper ale vieții lui se contopesc în misiune, un exercițiu ce nu determină libertatea ci, mai degrabă, travaliul înțelegerii, aducerii în Sinele întrupat a Conștienței Libertății. În actul, nedeterminat în timp, al învățării terapiei Yumeiho, luciditatea se confruntă, în mod paroxistic și, în anumite conjuncturi, paradoxal, cu atotcuprinderea. Nu acea atotcuprindere Dumnezeiască ci, mai degrabă, altminteri duhovnicească, cuprindere smerită a vieții unui om ce dialoghează onest cu Dumnezeu, cu semenii lui (omul include și femeia în pofida genului masculin al termenului din limba română), cu Sine însăși/ însuși. Cea mai privilegiată menire daruită de Creator omului, este aceea de a ajuta, ceea ce poate fi “tradus” în mod ontologic ca fiind “trăitul vietii cu tine cu/prin/din semeni, oameni ce pot reprezenta, printr-un miraculos exercițiu al sincronicității, ipostaze nebănuite ale unor neașteptate clipe ale vieții: surori, frați, prieteni, cunoștințe, iubite, iubiți, doamna ce mătură și spală scările în fața blocului, domnul profesor de epistemologie sau doamna de fizică din clasa a doisprezecea ce ne-a invățat ce-s alea numere cuantice, o matușă bolnavă de diabet, un prieten ce s-a întors din Norvegia dupa ce a muncit 3 ani fără întrerupere pe un șantier naval la temperaturi greu de suportat, o bătrânică ce se uită cu neliniște pe trecerea de pietoni dupa o mână care să-i dăruiască un strop de liniște pentru acei câțiva metri, un vecin care vine să te ajute la montat gresia și faianța în baie doar pentru că l-ai rugat frumos.

De ce iubesc Yumeiho? Pentru că, în nevirtutea alternativei de a distruge cu infatuare, construiește cu smerenie. Pentru că, în spațiul unde se poate pune îndoiala, Yumeiho pune dragul altoit pe ajutorul responsabil și prompt. Pentru că este riguros si plin de spirit, acea lumină a spiritului care stralucește liberă, cu privirea nicăieri și centrul pretutindeni și deflorează ungherele prăfuite ale minților nepregătite dar conectate (conștient ori ba) la Sursa Luminii. Pentru că Centrul de Greutate este Centru de Sănătate. Pentru că unii dintre noi am învățat să iubim (în cel mai integral sens al termenului) în sutele (pentru unii, mii) de ore pe care le-au dedicat învățării terapiei Yumeiho și, implicit, ajutorării apropiaților noștrii. Pentru că s-au dezlănțuit, în blândul mod omenesc, prietenii pentru cel puțin o viață, între terapeuți și pacienți, între terapeuți și terapeuți, între profesori și elevi. Toți suntem prieteni sau construim prietenia.

De ce mai iubesc Yumeiho? Pentru că am descoperit că îți poți depăși limite și îi poți ajuta pe cei de lângă tine să și le depășească. Pentru că după aproape trei ani de practică plus doi ani de zbucium, m-am întors la Yumeiho cu o bucurie pe care îmi este imposibil s-o pun vreodată în cuvinte. Pentru că omul ajută, Dumnezeu vindecă. Pentru că orice frunte plecată sincer în țărână reprezintă un cer similar ce te apasă în osul occipital. Dar, mai ales, pentru că avem libertatea de a iubi oamenii, fiecare om, ca pe noi înșine, ca pe tine, mine..însămi, însumi. Iar această stagiune nedeterminată temporal este tipologia “cronologică” în care trăiesc, simt, beau apă și mănâncă cei care practică, în mod autentic, terapia Yumeiho. Și așa mai departe… Un departe ce se va construi pe eșafodajul solidarității, al zâmbetului, al perseverenței, al inimii identificate cu cea mai palpabilă componentă a ființei noastre: Sufletul.

Lucian