Motto: Vreau să știu cum Dumnezeu a creat această lume. – Albert Einstein, 1955
Lumea și timpul au avut același început. Lumea nu a fost creată în timp, ci odată cu timpul. – Sfântul Augustin
Există, în mod explicabil și justificat, o critică constructivă în legătură directă cu ipostaza complexității. Terapia manuală japoneză Yumeiho nu e simplă, e foarte complicată, dar are un argument decisiv: simțirea, răbdarea, detaliile. Acestea sunt expuse într-un mod științific, complicat, necesită răbdare.
Ne lipsește ceva din această creație. Ce anume? Un demers care ne duce la Socrate și celebra sa afirmație: „Singura certitudine pe care o am este că știu că nu știu nimic.” (“ipse se nihil scire id unum sciat” – o posibila preluare a unui text grecesc, ori „scio me nihil scire, scio me nescire”)
Paradoxul lui Socrate adresează o interogație fundamentală prin “Dialoguri” (dialogurile scrise în tinerețe) ce reprezintă mărturiile lui Platon, cel mai important elev al său. Acest om, pe de o parte, crede că știe ceva, fără a ști totodata nimic. Întrucât Socrate nega că ar poseda vreo cunoaștere, a încercat să găsească pe cineva mai înțelept decât el printre politicieni, poeți și meșteșugari. În dialogul lui Platon „Menon”, Socrate mărturisește: „Așadar, eu nu știu ce este virtutea; poate ca știai înainte de a mă întâlni pe mine, dar acum pari să fii cineva care nu știe acest lucru.” În acest dialog, Socrate intenționa să schimbe opinia lui Menon, care credea cu încăpățânare în cunoașterea sa, un fapt pe care Socrate nu avea cum sa nu-l dezaprobe.
Capabilitatea omului de a cunoaște și de a înțelege este aproape nelimitată. Capacitatea este limitată individual. Solipsismul, dincolo de aspectele patologice, este firesc în pofida moștenirilor genetice. Solipsismul este: ”atitudine sau doctrină a celui se separă de lume și care reduce întreaga realitate la cea a Eului său individual, moment al Meditațiilor lui Descartes, în care filosoful pune în discuție toate evidențele comune, este momentul solipsismului. Termenul echivalează cu acela de scepticism” (Platon, Dialoguri, Editura Antet Revolution, 2010). Solipsismul este starea aceluia care se îndoiește de tot și de toate; primul moment al Meditațiilor lui Descartes, în care filosoful pune în discuție toate evidențele comune, este momentul solipsismului. Termenul echivalează cu acela de scepticism.
Chiar și omul care se consideră nefericit caută fericirea în propria sa nefericire. Să luăm în considerare toate variațiunile posibile și ajungem tot la incomprehensibilitatea ontologică. Știm, avem rostul nostru în această viață, înțelegem mai mult uneori, alteori mai puțin, dar învățăm, ne adaptăm sau clacăm.
În cartea lui Rupert Sheldrake, Rezonanța Morfică, O nouă Știință a Vieții, autorul scrie despre moștenirea formei: “Diferențele ereditare dintre organisme de altfel similare depind de diferențele genetice, diferențele genetice depind de ADN, sau din aranjamentul acestuia în cromozomi; iar aceste diferențe conduc la modificări în structura proteinelor sau în controlul sintezei proteinelor.
Aceste descoperiri fundamentale, susținute de un mare număr de dovezi detaliate, oferă o înțelegere directă satisfăcătoare a moștenirii proteinelor și a caracteristicilor ce depind mai mult sau mai puțin direct de anumite de proteine, de exemplu siclemia și erorile înnăscute de metabolism. Prin contrast, diferențele ereditare ale formei nu au, în general, o relație suficient de clară cu modificările din structura sau sinteza unor proteine particulare, Totuși, astfel de modificări ar putea influența morfogeneza în diverse moduri prin efectele asupra enzimelor metabolice, asupra enzimelor ce sintetizează hormoni, proteinelor structurale, proteinelor din membranele celulare, șamd. Multe exemple de asemenea efecte sunt deja cunoscute. Dar admițând că diferite modificări chimice conduc la modificarea sau deformarea modelului normal al morfogenezei, ce anume determină modelul normal al morfogenezei?” (Rupert Sheldrake, Rezonanța morfică. O nouă știință a vieții, editura Firul Ariadnei, 2006)
Privim spre cer și ne întrebăm în astfel de momente care este cea mai bună decizie. Ce a generat o faptă, sau mai multe, acțiunile unui om. De ce luptăm pentru justiție astfel încât să putem pune în echilibru integral destinul unui om, chiar dacă acea persoană poate fi un alienat sau un om nevinovat?
Un posibil răspuns: “Oamenii sunt mai mult decât niște simple caractere fenotipice rezumate în categoria taxinomică Homo Sapiens. Suntem ființe conștiente. Filosofii, psihologii, antropologii și specialiștii în neuroștiințe au păreri diferite despre natura conștiinței umane. Mulți o studiază ca pe un lucru în sine” (John Hands, Cosmo Sapiens.Evoluția omului de la originile universului, editura Humanitas)
Trăim între interogații și constatări, iar această ipostază ontologică ne aduce în proximitatea adevărului, dar nu în posesia lui. Ajustăm pe parcursul drumului, supraviețuim, continuăm în încercarea de a fi conștienți de sine.
Descrierea și definirea omului este, în primă instanță, un proces de autocunoaștere, de explorare a propriului sine. De-a lungul istoriei umanității unii oameni, descriși ca fiind minți luminate, au excelat în acest exercițiu al introspecției. Astfel, au fost lăsate posterității numeroase perspective în acest sens. De la filosofia presocratică la contemporaneitatea onto-fenomenologică, omul a încercat să descopere și să deslușească universul în care trăiește ca, în cele din urma, să ajungă la același rezultat: Sinele, un echivalent al interogației “Cine sunt eu?” E ca un joc ce basculează între imanență și transcendență.
Finalmente, ce este omul? La această întrebare răspunde știința și spiritualitatea în două moduri diferite, dar complementare. Istoria ne arată că unii oameni i-au considerat pe mulți alți oameni ca fiind într-o condiție existențială ce îi făcea mai puțin oameni (sclavia, rasismul, statutul femeii în anumite religii, alte situații speciale și anormale). Acest lucru ne conduce implacabil la întrebarea legată de distincția dintre ființa umană și celelalte ființe de pe această planetă (nu vorbim aici despre ființe de pe alte planete despre a caror existență doar speculăm).
Ce este omul? Omul poate fi sau ar putea fi un condițional-optativ existențial. Omul poate fi liber, poate avea opțiuni în numar limitat sau poate avea un număr infinit de opțiuni, ceea ce s-ar putea numi liber arbitru. Omul este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? (asta în cazul în care mulți oameni sunt adepții teoriei creaționismului). Omul trebuie să aibă drepturi, iar acest proces de înțelegere a durat mii de ani pana sa apară “Declarația universală a drepturilor omului”, dar și obligații care nu au legătură cu constrângerile așa-zis morale, ci cu natura lui fundamentală. Omul este controlat de pulsiunile fizice sau are forța de a-și determina propria sa fatalitate? Omul este un crâmpei din lumina creatorului sau o consecință a hazardului? Omul este acea putere misterioasă de a discerne între bine și rău sau dincolo de bine si de rău?
Absurdul este un tablou simptomatologic al existenței. De ce? Încotro? Care este scopul? Totuși, lumea în care existăm este o distopie, o utopie sau o normalitate suportabilă?
Nu există concluzii definitive ale propriei noastre existențe, dar există, cu siguranță, ceva încă dificil de definit și de descris, care acoperă în totalitate teritoriul cunoașterii, al convingerilor noastre: credința că ne putem adapta la binele fiecăruia fără să invadăm sufletul unei persoane, ci să-l îmbrățișăm cu prezența noastră, conectându-ne cu sursa care ne oferă opțiunea de a fi drepți sau altfel. Sinele, Lumina care ne călăuzește în mod peren propria noastră ființare și învățare de Sine.
Omul a căutat sensul existenței din prima clipă a conștientizării de Sine. Acest fapt, care este inevitabil, a condus în mod implacabil și iminent la efortul istoric de a găsi „ceva” care să-i hrănească permanent existența.
În cultura japoneză există un concept denumit “Ikigai”, acel “ceva” care face ca o ființă umană să ofere toate posibilitățile Sinelui să se expansioneze spre împlinire, spre armonie cu sursa esențială a întregii manifestări. Acest proces de auto-realizare este ceea ce reprezintă calea, liniștea interioară care desemnează justiția tuturor structurilor ființei umane. O expresie cunoscută din limba română se referă la faptul de “a avea coloană vertebrală”. Evident că aceasta afirmație implică un sens propriu și un sens figurat. În sensul figurat, omul are o anumită atitudine, aceea de a fi om drept sau, în sensul propriu, semnifică atât structura anatomică vertebrală cât și o privire spre înainte cu toate poverile trecutului.
Terapia manuală japoneză Yumeiho e o paradigmă ce și-a dovedit eficiența dea lungul timpului. Yumeiho înseamnă dedicare, responsabilitate, empatie și eficiență. Terapia Yumeiho reprezintă un spectru de decizii greu de luat, de multe ori decizii spontane. Terapia Yumeiho semnifică practică, studiu asiduu și devotament pentru binele celor care apelează la o astfel de alternativă, de multe ori ca o soluție care să adauge un plus de bine, uneori decisiv în echilibrul integral al pacientului.
Lucian Dănilă, terapeut Yumeiho gradul 3
