Practica terapeutica te aduce adesea fata in fata cu persoane – colegi aflati la inceput de drum, cursanti sau, de ce nu, pacienti – care, mirate de acea simplitate proximala inefabilulului, de acea naturalete cu care practici ceea ce ai invatat, te intreaba cum pot ajunge sa faca, cu propriile maini, ce faci tu cu mainile tale.
Pe langa ocazionarea unui moment didactic – acesta, fara indoiala, are greutatea sa pentru orice incepator – intrebarea imi prilejuieste clipa unui ragaz in care adevarul despre atingerea excelentei in practica Yumeiho irumpe cu forta unei realitati de unii contestata, de altii imbratisata: dincolo de maini este sufletul. Acesta este „maestrul papusar” care da mainilor capacitatea de a restitui pacientului, in unitatea corp-minte-suflet, starea de echilibru, starea de sanatate, o stare pe care o putem desemna ca fiind susceptibila (cel mult apropiata) de integralitatea originara.
Nici un terapeut Yumeiho nu poate fi ca altul. Este un simptom al “dictaturii” irepetabilitatii. Este adevarul pe care incepatorii trebuie sa il asimileze de la bun inceput. Iti poti depasi instructorul, maestrul nu incercand sa devii ca el, nu incercand sa copiezi behavioristic (precum o maimuta ce canta la un flaut infundat, nefamiliarizat cu tacerea) „stilul” lui, miscarile lui, tactica lui, ci incercand sa devii din ce in ce mai mult tu insuti.
Partea „algoritmica” din Yumeiho, care consta in teorie si in aplicare, este doar atat: o formula bine invatata, bine implementata, repetata, exersata. Este segmentul didactic pe care orice instructor constient, profesionist si bine intentionat trebuie sa il asigure cursantilor. Dar este un exercitiu pe care, la limita, si un robot rafinat l-ar putea executa fara probleme. Iar intructorii Yumeiho nu produc roboti calificati, ci, inainte de toate, dezvaluie vocatii ce radiaza umanitate, caldura, empatie, compasiune. Ce radiaza, ca un cuvant, ca un punct apasat si apoi tras niciodata in mod identic, suflet.
In mare parte, munca unui terapeut Yumeiho este ca arta pictorului: sigur ca, fara probleme, toti putem invata teorie artistica si sigur ca putem exersa. Dar marile capodopere nu se obtin imitand. Duplicatul Giocondei, oricat de desavarsit, nu ramane decat atat: o trista replica. Iar o mare capodopera nu ramane, intr-un presupus final reconditionat ca o eterna reintoarcere a prezentului (pana cand acesta se face absenta a timpului), decat o ipostaza a Sursei, in care individualul este un copil rasfatat ce isi reaminteste ca modelul de perfectiune si exasperant-continua spontaneitate este Creatorul.
Daca, e drept, comparatia cu domeniul artei este oarecum fortata – cel putin in ochii pacientilor si medicilor pentru care vindecarea este victoria stiintei reci asupra bolii – exagerarea are functie paideica. Ne arata ca desavarsirea, maiestria se obtin nu din dorinta de a castiga apreciere (nici o grija, aceasta nu va intarzia sa vina, dar e mai bine sa o dorim cu moderatie, cu detasare), ci din dorinta de a da expresie unui factor extrem de personal: la fel cum artistul este „activat” de inspiratie, terapeutul Yumeiho este miscat de empatie, din acel firesc controversat pe care il putem denumi “imuabilitatea dragului de oameni”.
Insa, pentru ca expresia sa fie eficienta, munca, perseverenta, practica, exercitiul sunt vitale. Acestea ofera acel orizont in care vocatia creste sanatos si care, in timp, se incheaga ca experienta si devine, ca o “infocata, heraclitica fatalitate”, fapta de omenie, fapta a sufletului. Este solul in care samanta sufletului germineaza apasarea, fermitatea, blandetea, delicatetea, smerenia si precizia care caracterizeaza coregrafia mainilor ajunsa la maturitatea maiestriei. Este si solul care vesteste caligrafia alinarii prin mainile ce desemneaza alegerea sufletului care ajuta.
Se cere, asadar, implicare. Traire decisiva in fiecare caz in parte si in cultivarea practicii in mod constant. Limba romana are o expresie foarte fericita pentru acest principiu al implicarii, al daruirii, si care accentueaza cum nu se poate mai bine ceea ce vrem sa spunem: a pune suflet. Cu alte cuvinte, inainte de a pune mana la lucru, autenticul terapeut Yumeiho pune suflet.
Suntem amandoi imbogatiti de momente in care ne-am intersectat cu Yumeiho, ca terapie, ca atitudine, ca simtire, ca alegere, ca actiune, ca speranta, ca invatatura, ca fapt de a fi pentru semenii nostrii. Ceea ce am scris nu reprezinta o convingere, credinta, ori vreo “incapatanare dialectica” care sa omologheze o noua paradigma terapeutica. Este, in acest final de asezare a unor cuvinte, probabil complicate, dar cu siguranta impovarate de trairile celor ce au complotat la efuziunea lor, doar constatarea unui fapt irefutabil: ceva nascut in sufletul unui japonez trezeste si anima acelasi ceva in sufletul romanesc.
Cu informala recunostinta,
prietenului nostru, Sorin Iga
iunie, 2013
Simona Cretu,
Lucian Danila
